Mă zbuciumam, mă zvârcoleam din nou
În cercul sferei care dur mă strânse
Şi nu ştiam că sunt un pui în ou
Ce m-a-nvelit de ceruri necuprinse.

Nu pricepeam ce fac şi ce să fac,
Ţipam – glasu-mi ecou lovea în mine,
Dar nu puteam să tac, să mă împac,
Cu neputinţa de-a vedea lumine.

Podelele, pereţii şi tavan,
E un întreg, o viaţă,-o-nchisoare -
Eu tot mă zbat şi mă răcnesc în van:
Deschideţi-mi fereastra înspre Soare!

Pereţii râd cu duritatea lor,
Speranţa-i strânsă-n şerpi de necredinţă
Şi moare-n distrofie-albastrul dor
Înăbuşit de-un cerc de neputinţă.

Ah, cât de singur, cât de singur sânt,
Dar poate-aşa şi trebuie să fie -
Tot orizontu-acesta mi-i mormânt,
Iar tot ce fac – e-o zbatere pustie?

Eu sunt un unic, unic împărat,
Stăpânitor acestor universuri…
Acesta-i cerul ce m-a-nconjurat
Pe care scriu cu fantezia versuri?

Deci voi muri aici cum m-am născut:
Stăpân şi rob, iubit şi-ndrăgostitul…
Dar… parcă de afară au bătut
Ori inima se lasă amăgită?

“Ajută-mă în traiul chinuit
Să scap de infiniturile-mi grele!”
Şi o fisură mică a plesnit
În învelişu-nchipuirii mele!

Mă aruncai cu sufletul la ea
Fărâmiţându-mi în dureri dreptatea,
E tot mai mică semeţia mea
Şi mai imensă este libertatea.

Ieşii!.. Putui cătușele să-mi sparg,
Dar am căzut pe piept de istovire
Ţipând ceva alături sau în larg -
Nu pot să înţeleg din ameţire.

Văzduhul mă mângâie orbitor,
Mă părăsesc nelinişti şi regrete…
“Părinte, - întrebai – acesta-i zbor?”
“Până la zbor mai ai încă, băiete!”